Marcel Ramba, cu vioara în sînge

Undeva în Transilvania, într-un sătuc numit Beica-de-Jos, Marcel Ramba îşi începe interviul în japoneză, aşa, ca să le dea de furcă traducătorilor noştri. Cu sticla de ţuică pe masă, interviu cu unul dintre rapsozii de renume internaţional ai viorii ţigăneşti. 

«Tradiţia, bat-o vina !». În familia Ramba, muzica se transmite din generaţie în generaţie, luminînd nopţile reci ale Transilvaniei. În această seară, în jurul mesei familiale, fidela sticlă de ţuică ne încălzeşte deopotrivă pîntecele şi inimile. Iar după ce mai ia cîteva sarmale, artistul este gata să ne spună povestea sa. 

Născut în februarie 1969, Marcel Ramba a crescut în sînul unei familii rrome de fierari, lîngă Beica-de-Jos unde locuieşte astăzi. Aproape toţi sînt muzicieni amatori. «Tatăl meu a fost primul meu profesor». Angajat la o fabrică de instrumente la Reghin, el a fost cel care i-a pus în braţe prima vioară, la vîrsta de 5 ani. «La noi în sat, familia mea a fost prima care a avut radio, televizor, bicicletă… A fost primul pas spre civilizaţie, spre integrare.» Tînăr, Marcel Ramba intră la Academia de Muzică din Cluj şi cîştigă cu succes mai multe concursuri internaţionale de muzică.  «Am ales acest instrument pentru că în muzica ţigănească, violonistul este liderul formaţiei. Şi el este cel mai bine plătit!»  

Ambasador al culturii rrome

În România, se zice ca a fi chel este un semn de inteligenţă. Cu un zîmbet în colţul gurii şi faţa rotundă cu trăsături pronunţate, Marcel Ramba dă impresia unui adevărat pater familias. Are privirea pătrunzătoare, iar capul e plin de cîntece melodioase. La 47 de ani, violonistul rrom este un muzician experimentat şi recunoscut care cutreieră Europa, Statele Unite, Japonia… Chiar dacă ocaziile nu au lispsit, Marcel Ramba nu s-a gîndit niciodată să-şi părăsească ţara, mult prea legat de muzica străbunilor săi. «Ocupate pe rînd de Austro-ungari, de Turci, de Ruşi, etc. fiecare din regiunile României a preluat de-a lungul veacurilor, mai cu seamă în ceea ce privişte muzica lăutărească, o serie de influenţe specifice: austro-ungară în Transilvania, evreiască în Moldova, mai degrabă balcanică în sudul ţării… Mă străduiesc să cultiv această diversitate.»

Un epicureian

În turnee, violonistului îi place să însoţească mari ansambluri de dansatori şi de instrumentişti. Însă acasă, continuă să participe la petrecerile populare, cu arcuşul pregătit pentru toate profilele de public, că sînt Români, Rromi, Maghiari, etc. «Mă adaptez auditoriului şi de regulă la sfîrşit toată lumea dansează.» 

Ca Rrom, Marcel Ramba acceptă cu drag rolul de ambasador al culturii şi al tradiţiei ţigăneşti. «Sînt mîndru că sînt Rrom aşa cum sînt mîndru că sînt Român.» Pentru violonist, muzica este o cale bună pentru integrarea în comunitate. «Muzica este ceva ce ne gîdilă agreabil auzul. Cu siguranţă, oamenii îşi vor aminti de această latură pozitivă a identităţii rrome.» O modalitate pentru artist de a combate prejudecăţile de genul «ţiganul hoţ de cai». «În ceea ce mă priveşte, nu am probleme cu poliţia, sau poate doar pentru cîteva amenzi de parcare!» Cu al treilea (sau al patrulea?) pahar de ţuică în mînă, Marcel Ramba nu e nici pe departe genul de Rrom care să-şi plîngă de milă: «mă omor după sarmale, dar îmi place şi whisky-ul, îmi plac femeile românce, sau rrome, dar şi Japonezele, Franţuzoaicele…»  Ce s-ar numi un adevărat epicureian!  

Să cînţi cincisprezece ore fără întrerupere…  

Chiar dacă astăzi Marcel Ramba reuşeşte să-şi cîştige destul de frumuşel traiul, ne aminteşte că meseria de muzician este una grea. «La nunţile româneşti, orchestrele sînt compuse în întregime de muzicieni rromi. Începi să cînţi vineri seara şi apoi îi însoţeşti pe mire şi pe mireasă pînă luni în zori de zi. Ş-apoi la o nuntă oamenii beau mult, te împing… La ţară, poţi să cînţi cincisprezece ore de-a rîndul şi să fii plătit cu un sac de cartofi, nu-i prea rentabil!»

Violonistul regretă pierderea muzicii în sînul comunităţii sale. «Înainte, în fiecare casă se găsea cîte un muzician care, chair dacă nu era de meserie, venea oricînd cu vioara sau cu acordeonul la muncile cîmpului, la botezuri, la nunţi sau la înmormîntări. Dar acum nu mai sînt decît doi muzicieni de meserie şi trei amatori în tot satul.» Copiii lui Marcel Ramba au ales alte drumuri decît cel al tatălui lor, îndreptîndu-se spre comerţul internaţional sau spre drept. «Sînt trist, dar asta-i viaţa! Ca să-mi mai treacă din supărare, dau lecţii de muzică la elevi veniţi din toate colţurile lumii, cărora le transmit ştiinţa mea.» De doi ani, Marcel Ramba primeşte în casa lui Români, Nemţi, Japonezi, dornici să înveţe muzica ţigănească, să se perfecţionează în arta de a cînta doina, baladele sau să plece în căutarea rădăcinilor muzicii folclorice ancestrale. Fără îndoială, Marcel Ramba este o călăuză prin memoria veacurilor. 

Ţuică : Frăţie la sticlă. 

Marcel "Hendrix" Ramba

Vrei să-l asculţi pe Marcel?