În vremea Căldăraşilor

În Transilvania, sînt numeroase satele ce-şi duc existenţa în ritmul ciocanelor. Rromii Căldăraşi (Căldăraşi,  cei care făuresc căldările) îşi urmează tradiţiile străbune. Ca şi înaintaşii lor, bat cuprul pentru a-l transforma în ceaune, tigăi sau ibrice (recipiente pentru prepararea cafelei). Cu mândrele lor pălării, bărbaţii, şi cu fustele lor lungi şi colorate, femeile, parcă ar veni dintr-o altă epocă. Am întîlnit acasă la ea  familia Căldărar, care respectă cu sfinţenie tradiţiile ancestrale. 

Click aici pentru a vedea urmarea fotoreportajului

La Brateiu, în luna ianuarie, totul este calm. Este pauza invernală, zăpada şi vremea rea împiedicîndu-i pe Căldăraşi să lucreze afară. Este perioada în care femeile cutreieră tîrgurile şi pieţele pentru a vinde obiectele din aramă. 

Familia Căldărar trăieşte la Brateiu de cînd se ştie. Străbunii lui Traian erau nomazi. Trăiau în corturi. De primăvara pînă toamna străbăteau drumurile ţării pentru a-şi vinde obiectele din aramă. Iar iarna, se întorceau la Brateiu. S-au scrus mai bine cincizeci de ani de cînd familia Căldărar s-a sedentarizat.

 Ica, ca toate celelalte femei căldăraşe, îşi acoperă capul cu un batic colorat.

Şi poartă fuste lungi cu imprimeuri înflorate şi la fel de colorate.

Bărbaţii poartă cu toţii o pălărie neagră cu boruri rotunde, pantaloni largi şi încălţări frumos măiestrite din piele.

Traian are treizeci şi şapte de ani. Trăieşte în această casă mare alături de soţia sa, Ica, cei doi copii ai lor, părinţii săi şi bunica Saveta. Patru generaţii îşi duc existenţa sub acelaşi acoperiş şi, după spusele pline de mîndrie ale lui Traian, cea de-a cincea este pe drum.

Familia sa trăieşte din meşteşugul de căldăraş de cel puţin şase secole. Un meşteşug ce se transmite din tată în fiu şi se învaţă la vîrstă fragedă. Traian şi-a însoţit tatăl la muncă de la vîrsta de treisprezece ani. Îşi doreşte ca şi copiii lui să-i calce pe urme. Pentru el, a fi « căldăraş », este un destin. A lua-o pe alt drum este un risc. 

Între vînzarea cuprului şi gospodărie, familia Căldărar îşi duce existenţa în totală autonomie.

Clienţii Căldăraşilor sînt în majoritate ne-rromi. « Ibricele de cafea şi tigăile au mult succes la Români », ne spune Ica, 38 de ani. « Noi,  Rromii, nu cumpărăm obiectele din cupru, noi la facem », adaugă Traian.

Pe lîngă vînzarea obiectelor, femeile sînt cele care le lustruiesc fie cu sare de lămîie fie cu detergent de vase.

Traian este foarte mîndru de meşteşugul lui, de pe urma căreia familia trăieşte de mai multe generaţii, mai cu seamă că datorită lui au putut supravieţui Holocaustului. Cînd nu au mai avut nimic, şi-au putut reface un rost mulţumită negoţului cu aramă. Meşteşugul ăsta este bogăţia familiei sale. 

Pentru a ne demonstra trăinicia cuprului, Traian poveşte un episod din Biblie: cînd Noe s-a urcat pe arcă, ar fi luat cu el şi obiecte din cupru, fiind obiecte trainice.

O spune el însuşi: "În casa asta, tradiţia este mai presus de modernitate". În ciuda Internetului şi a telefoanelor mobile, Căldăraşii continuă să poarte straiele străbune şi să bată cuprul după datina ancestrală. Căldăraşii nu se căsătoresc decît între ei. Părinţii sînt cei care aleg viitorul soţ sau viitoarea soţie. Este un obicei străbun ce permite perpetuarea datinilor comunităţii.

Saveta este străbunica familiei. În 94 de ani de viaţă, a fost martora nenumăratelor nedereptăţi făcute Rromilor, printre care deportarea în Transnistria. În 1942 s-a numărat printre zecile de mii de Rromi duşi cu forţa în această regiune situată la graniţa dintre Republica Moldova şi Ucraina de astăzi. Într-adevăr, mareşalul Antonescu a dat ordinul de deportare « a tuturor Ţiganilor nomazi din şatrele de pe tot teritoriul ţării. »