Dincolo de calea ferată

Majoritatea Rromilor din România nu mai sînt de mult nomazi. Pe vremea regimului comunist, între 1965 şi 1989, Nicolae Ceauşescu i-a forţat să se sedentarizeze.

Locuinţele lor, construite acum solid, nu reflectă o cultură «rromă» şi nici un stil de viaţă tradiţional, ci mai degrabă o condiţie socială. Cu excepţia caselor sofisticate şi colorate ale Rromilor foarte bogaţi, construirea locuinţelor depinde de constrîngerile financiare. În oraşul Giurgiu, pe malul Dunării, găsim un exemplu al acestui antagonism social. Cartierul bogat şi locuinţele modeste sînt despărţite de linia de cale ferată. 

Click aici pentru a vedea urmarea fotoreportajului

La Giurgiu, linia de cale ferată care traversează oraşul desparte două lumi : cea a bogaţilor de cea a săracilor.

În partea de est, se înşiruie case, una mai mare, mai colorată şi mai poleită decît alta. Aceste palate au fost construite

după revoluţia din 1989 de Rromii care au plecat în Vest, mai cu seamă în Germania.

Astăzi, aceste case sînt în mare parte goale, întreţinerea lor fiind mult prea costisitoare. Din lipsa banilor, familiile obişnuiesc să ocupe doar o încăpere ca să nu mai încălzească întreaga casă. Şi în general aceste case sînt mai tot timpul în şantier.  

Stilul arhitectural al acestor palate este unul aparte, întrucît proprietarii lor s-au inspirat după monumentele celebre pe care le-au văzut de-a lungul pribegiei lor prin Occident, iar genurile se cam amestecă, fără a se zgîrci la adaosuri aurite şi flamboaiante.

La vest, cartierul sărac. Barăci din cartoane şi alte materiale recuperate pe ici pe colo alcătuiesc un oraş cu totul diferit.

Salomea, 13 ani, trăieşte în această casă împreună cu mama ei, Muşcata. Fratele stă cu tatăl lor, părinţii fiind despărţiţi. 

Muşcata se ocupă cu vînzarea ambulantă de încălţăminte. A cumpărat casa după ce a divorţat. Şi-a tras apă şi curent electric în urmă cu cîteva luni.  E tare mîndră cînd ne spune că-şi plăteşte facturile mulţumită muncii ei.

Sînt rare casele înscrise în cadastru. Locuitorii lor nu au în general acte de proprietate. Dar, din cînd în cînd, se pot vedea nume de străzi. În schimb, drumurile sînt într-o stare jalnică.  Pe ici pe colo sînt puse pietre şi cărămizi sparte ca să nu te înnămoleşti, fără prea mult succes. Oamenii au depus mai multe cereri la Primărie pentru refacerea drumurile, dar în zadar.

Aici, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Străinii nu trec fără să nu fie remarcaţi. Vecinii ies la porţi să stea de vorbă : «Înainte de fiecare alegere, vin candidaţii şi ne promit marea cu sarea, ne dau ba făină, ba zahăr, chiar şi şăpci cu sigla lor. Iar după ce s-au ajuns, s-a terminat. Nu-şi mai aduc aminte de noi».

Anişoara are şaptesprezece ani. Pregăteşte o plăcintă cu dovleac. N-a mers niciodată la şcoală. A fost măritată, dar a lăstat-o bărbatul şi s-a întors să trăiască la părinţi.  

Violeta şi soţul ei în faţa casei construită în urmă cu trei ani. El mai cîştigă ceva bani de la fiarele vechi, dar ea, de cînd au început problemele de sănătate, nu a mai putut lucra.

Familia compusă din 8 membrii trăieşte în două camere. Aici dorm copiii.

Din cei şase copii, trei merg la şcoală. Cel mai mare a plecat la muncă în Spania.  

Violeta a fost şi ea două luni în Spania împreună cu soţul, fără copii, cu speranţa unei vieţi mai bune, dar s-au întors repede înapoi.  

În urmă cu puţin timp, în curtea mică familia a mai construit un acaret, în partea opusă casei. O folosesc drept cămară de alimente.